22.10.17

the morning after



Inca n-a rasarit soarele si m-am trezit, pentru ca probabil dormisem orele regulamentare si deja incepusera sa ma doara oasele de la atata stat la orizontala, oase care nu sunt obisnuite decat cu exploatarea aproape intr-o miscare browniana, pana la epuizare.

Am pus de o cafea, si m-am asezat, incercand sa ma dumiresc din ce parte ar trebui sa incep sa ma trezesc si unde-i sus si unde-i jos,  timp in care cainele ma pufaie incercand sa isi gaseasca o pozitie perfecta de covrig in cosuletul ei, ca sa puna sa mai doarma - ca no, ea este obosita si are nevoie de mai mult somn, asta dupa ce m-o calarit toata noaptea intrand si iesind de sub plapuma, ca deh, a venit iarna, iar noaptea e racorica si blana e absolut degeaba.

Ii gata si cafeaua, s-a incalzit si laptele. E atata liniste in casa la ora asta! Pisica si-a ocupat locul uzual in fotoliul ei din capatul casei, s-o asezat cumva cu cracii in sus in asa fel incat sa isi poata acoperi ochii cu labuta - ca da, dansa cred ca e fotofoba ca mine - si toarce sau sforaie intr-o cadenta ce imi da o stare de bine si somnolenta moale ca blana ei.


Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre oamenii cu care ne inconjuram.
In gasca mea constanta de prieteni avem un obicei...din timp in timp reusim sa facem un sincron organizat si sa petrecem o zi impreuna toti. In general implica un pic de planuire, programare si logistica dar de cele mai multe ori este un efort rasplatit cum nu se poate mai bine. Sigur, intalnirea se axeaza in principal pe petrecut vreme impreuna, gatit, tachinat, mancat, bucurat de bucuriile altora, ajuns la zi cu ce s-o mai intamplat de cand nu ne-am auzit, batut pe burtici, savurat un vin/bere/etc, jucat cu cateii si pisicile, dragalit bebelusul grupului si evident leneveala cat de mult posibil.


Insa nici despre asta nu e vorba. Ci despre alti oameni.
Oameni cu care ajungi sa te intalnesti intamplator absolut tangential la un moment dat si cu care in scurtul timp petrecut iti dai seama ca se potrivesc cu ideile tale, cu valorile tale si cu stilul tau de viata precum doi miezi de nuca in aceeasi coaja. Si sunt oameni care te incarca cu energie pozitiva si te destreseaza doar prin simpla prezenta, doar prin campului magnetic pe care il simti intr-o simpla imbratisare, doar prin modul in care folosesc sintaxa in conversatie si inflexiunea vocii - care iti transmite bucuria de a-si imparti putinul timp cu tine. Doar prin simpla prezenta. Atat!

Si-atunci cand sunt  intalniri cu gasca cu motivul "doar pentru ca e joi si n-avem nuci de spart" si pentru ca la noi intotdeauna a fost pus pe frontispiciul gastii "unde mananca 12 sigur mananca 15, ia-i cu tine si hai ca e gata masa!". No si cand se intalnesc constantii cu tangentialii reies niste supernove atat de colorate, de vesele si de pline de zen incat ajungi sa iti creasca aripi, sa te simti mai inalt si mai usor, indiferent ce an, zi, ora de cacao a fost. 

Si  la cafeaua de a doua zi, dupa ce zumzetul agitatiei s-o domolit, nu poti decat  sa constati ca atunci cand ti-e bine e liniste si cand ti-e sufletul usor si plin de bucurie, precis o datorezi oamenilor frumosi si normali de langa tine.










29.9.17

resuscitare



Ma asteptam sa gasesc aici o scena din western:

Un drum de tara prafuit, plin de scaieti si de iarba facuta valatuci, care la cea mai mica adiere de vant, se plimba de la stanga la dreapta, sau de la dreapta la stanga, dupa cum vi-i filmul.

Un cadavru aruncat pe jos, din care se mai vede vag, spre picioare o dantela ce a fost roz la un moment dat, insa a devenit neagra sub pasii neobositi ai furnicilor care si-au facut un soi de autostrada pe ea, in drum spre putreziciunea provocatoare a cadavrului care inca mai rezista in negura vremii.

Ma gandeam ca a ajuns palamida pana sus la butoane si ca peretii si acoperisul acestui asezamant s-or dus dracului ghem si se joaca veveritele prin el.

Dar nu-i asa, zau ca nu-i asa. A ramas doar scheletul din el, insa, spre fericirea mea, am descoperit ca au ramas vrafurile de pagini scrise, precum dantelele care au stat cuminti pe o crinolina, asteptand ca stapana capricioasa sa le scuture si sa le curate si sa le readuca pe strasse la o plimbare, pentru ca se pare ca totusi mai sunt niste zombie care au nevoie de cate o doza de praf de pe aici, ca alt fel nu imi explic de ce exista totusi trafic zilnic, desi am abandonat cu gratie casa asta...

Dar intentionez sa incep sa o desprafuiesc. Inca nu am decis cu ce anume o sa incep sa repopulez zona, dar nu cred ca pot lasa sa moara cele aproape 600 de idei dezbatute aici.

Chit ca doar fac exercitii la tastatura si imi reamintesc cum se scrie odata si o data, insa NU ma las.
Momentan incep sa fac incalzirea la monturile mainilor, dar o sa nasc curand vreo idee geniala cu care sa dau foc stabilimentului din nou...

Pana ne vom reciti...

A.